Lamba e un autor cu un range cu mult peste media românească. I-am citit 3 cărți și mereu mă suprinde cu ceva nou, iar „Azilul meu” nu face excepție. FLamba e un autor cu un range cu mult peste media românească. I-am citit 3 cărți și mereu mă suprinde cu ceva nou, iar „Azilul meu” nu face excepție. Fără să dau prea multe spoilere, povestea începe într-o zonă oarecum obișnuită pentru mediul literar autohton și încetul cu încetul migrează (pun intended) spre ceva foarte neașteptat.
Mai multe fire narative converg încet, dar sigur spre un final care e (și apoi nu mai e) apoteotic.
Totuși, pe parcursul lecturii am avut mereu senzația că ceva nu se leagă, fără să pot pune degetul pe problemă. Răspunsul a venit într-o scenă din ultimul sfert, când Radu, protagonistul, are o revelație legată de soarta unui alt personaj, iar reacția lui mi s-a părut foarte incongruentă (a se citit „exagerată”) raportat la situația dată, și abia atunci mi-a dat seama care e problema cu această poveste: am realizat că nu ajunsesem să cunosc personajele, nu știam ce le face să ticăie, să meargă înainte sau să stea pe loc, nu le-am văzut interacționând cu însemnătate, relațiile dintre ele sunt superficiale. „Azilul meu” e o poveste a evenimentelor, nu (și) a personajelor, și de aceea impactul emoțional a tot ce se întâmplă în pagină e diminuat semnificativ. Povestea e faină, atrăgătoare și plină de mister, dar spațiul narativ e ca o hală imensă în care mașinăriile se mișcă singure, fără vreo prezență umană reală.
Ce aș mai vrea să complimentez înainte de final e munca de cercetare care se vede clar că a intrat în procesul de creație, lejeritatea cu care sunt redate componentele sociale și științifice sugerează că omul și-a făcut temeinic temele pe partea asta.
All in all, not bad. Dar putea fi mai bună....more
De vreo 3 ani tot caut prin coșurile cu reduceri ale librăriilor, și tot descopăr o mulțime de cărți foarte bune (și criminal de ignorate) ale unor auDe vreo 3 ani tot caut prin coșurile cu reduceri ale librăriilor, și tot descopăr o mulțime de cărți foarte bune (și criminal de ignorate) ale unor autori români contemporani care au zburat mult pe sub radarul oricui. Well, descoperirile fericite s-au oprit în clipa în care am pus mâna pe „Convoiul mieilor”.
Titlul și coperta ar fi trebuit să-mi tragă din start un semnal de alarmă, în general când vezi mulțimi și trenuri, și cuvântul „miel” pe copertă, să știi că ai de-a face cu o poveste despre Holocaust. Zic „semnal de alarmă” nu pentru că cele de mai sus ar fi neapărat ceva rău, atâta doar că printre toate croitoresele, bibliotecarele, tatuatoarele, bucătăresele și alte cele de la Auschwitz, Dachau și de prin alte locuri oribile de pe planeta asta, subiectul Holocaustului a devenit o chestie trivială, o ciorbă de varză stătută și obosită, pe care o gâlgâie enorm de mulți scriitori netalentați. Cam tot atâția câți încearcă să-l imite pe Kafka. Ce vreau să zic e: Holocaustul e un subiect vast despre care se (mai) pot scrie multe, dar atenție, doar pentru că scrii despre asta nu înseamnă că romanul va fi automat unul bun. Nu vine de nicăieri vreun spirit al Holocaustului care să arunce o privire peste umărul tău și să zică „Ah, scrii despre evreii deportați? Bun, păi tu scrie acolo orice îți dă prin cap, și apoi eu fac o magie și transform cartea asta în ceva extraordinar! Mkey? Bye!”
Acum, vina ar putea fi și la mine. Există pe lumea asta câteva chestii care mă pun la somn instant, dar chiar și așa, cert e că romanul Luciei Dărămuș nu m-a prins deloc.
Și nici nu avea de ce să mă prindă. Nu e nimic memorabil aici.
Proza e stătută, nici măcar cele câteva imagini reciclate din filme sau cărți net superioare și presărate strategic în punctele în care îți vine să stingi lumina și să te culci nu reușesc să facă din povestea asta ceva de impact. Personajele sunt unidimensionale și mult prea multe ca poată fi creionate în așa fel încât să apuce să-ți mai și pese de ele... dialogurile sunt all over the place, povestea alternează foarte stângaci între cadrul real și un fel de lume de vis în care se retrage fetița... nici nu prea am ce să zic despre cartea asta. E doar încă o poveste necoaptă despre evrei deportați în lagăre, într-un ocean de povești despre evrei deportați în lagăre. Oricât de tragic e scenariul ăsta, eșecuri precum cartea asta (și multe altele, că-i departe de a fi unica) dovedesc că nu există formulă infailibilă, și chiar e nevoie de talent și o viziune aparte ca să scoți o poveste bună dintr-un scenariu idiot-proof. Pe scrut, nu există scenarii idiot-proof. Peste tot e nevoie de talent și muncă.
P.S. Îți dai seama cât de plictisiți de cartea asta, și ergo neatenți au fost cei care au editat-o când vezi numele protagonistei scris greșit DE DOUĂ ORI PE PRIMA PAGINĂ....more
După perfecțiunea volumului 1 mi-era greu să cred că următorul va fi la același nivel. Și nu e. E chiar MAI BUN. Poveștile sunt mai diverse, personajeDupă perfecțiunea volumului 1 mi-era greu să cred că următorul va fi la același nivel. Și nu e. E chiar MAI BUN. Poveștile sunt mai diverse, personajele mai bine definite, grafica mai puternică, proza mai clară, și totuși mai apăsătoare. Abia aștept volumul 3....more
N-am mai citit niciodată o asemenea poezie. Chiar așa filistin (în argoul studenților germani pe la 1700, incult.) cum sunt când vine vorba de poezie rN-am mai citit niciodată o asemenea poezie. Chiar așa filistin (în argoul studenților germani pe la 1700, incult.) cum sunt când vine vorba de poezie ro contemporană, și mai ales cea feministă/queer/antispeciistă, îmi dau seama că volumul de față nu e doar un pas important, ci și unul bine făcut. Iar să-l faci la o vârstă atât de fragedă (27 de ani e o vârstă fragedă să produci asemenea texte, comparativ cu ce scriu alții pe la 40, 50+) e impresionant.
Fenomenal! Stilul în care e spusă povestea, detaliile stategice, ilustrațiile alb-negru, calmul cu care înaintează furtuna... yep, seria asta o să mă dFenomenal! Stilul în care e spusă povestea, detaliile stategice, ilustrațiile alb-negru, calmul cu care înaintează furtuna... yep, seria asta o să mă ducă în sapă de lemn, dar presimt că o să-mi cumpăr și restul de 11 volume....more
Foarte interesantă abordarea asta a apariției super-eroului în societatea modernă, așa cum e ea văzută din perspectiva omului obișnui. Povestea e fragFoarte interesantă abordarea asta a apariției super-eroului în societatea modernă, așa cum e ea văzută din perspectiva omului obișnui. Povestea e fragmentată, lipsesc o mulțime de faze și momente cruciale, lipsesc momentele din culise, dar cam așa îmi închipui că am vedea noi, oamenii obișnuiți lucrurile, fără accesul cu care ne-a obișnuit perspectiva la persoana I-a a super-eroilor care-s de cele mai multe ori protagoniștii comics-urilor. Aici lucrurile mari sunt împinse în fundal, iar în prim plan avem viața de zi cu zi a unuia dintre cei mai prolifici și mai apreciați fotografi, un om simplu, cu probleme obișnuite, care încearcă să înțeleagă impactul apariției super-eroilor (și mutanților) asupra psihicului colectiv al lumii din care face parte, încearcă să analizeze reacțiile și acțiunile volatile ale omenirii, și ale lui proprii. Evident că povestea are multe zone gri dpdv moral, cum e și normal, și se sfârșește fără vreun sfârșit concret, cum e la fel de normal pentru orice studiu sociologic.
Grafica lui Alex Ross e, ca de obicei, de 6 stele din 5....more
3,5/5* Cartea care a inspirat filmul care a inspirat multe-multe alte filme e pretty good. Recent am avut revelația că o bună parte din filmele de acți3,5/5* Cartea care a inspirat filmul care a inspirat multe-multe alte filme e pretty good. Recent am avut revelația că o bună parte din filmele de acțiune ale anilor 80, pe care astăzi le considerăm de referință (Rambo, Commando, Die Hard etc) sunt ecranizări ale unor cărți din anii 70. Am revăzut recent Rambo - First Blood și trebuie să recunosc că e muuult mai bun decât îmi aduceam aminte - foarte simplu, destul de scurt, cu scene brutale, atmosferă excelentă și actorie de prima mână (da, Stallone face în Rambo unul dintre cele mai bune roluri din cariera lui de triplu nominalizat la Oscar). Situația cărții e un pic diferită - există scene la care filmul a renunțat, personajul polițistului Teasle e mult mai bine creionat, Rambo e aici un pic mai greu de apreciat și se sfârșește într-un mod în care e imposibil să mai faci continuări. Proza nu e rea (autorul avea 28 de ani când a scris cartea) și acțiunea e bine dozată, deși uneori descrierile tind să fie obositoare. O să revin dacă mai îmi vine ceva în minte....more
Totul se îmbunătățește față de prima jumătate. Povestea devine mai dementă, personajele mai sărite din țâțâni, concluzia4,5/5* și pentru partea a doua.
Totul se îmbunătățește față de prima jumătate. Povestea devine mai dementă, personajele mai sărite din țâțâni, concluzia mai grandioasă și mai sucită. Și da, și grafica e mai faină.
Cu excepția câtorva numele care mi s-au părut de umplutură (mă rog, nu chiar de umplutură, că se întâmplă chestii importante și acolo, dar dacă le-ai scoate nu s-ar schimba prea mult imaginea de ansamblu) a doua jumătate a sagăi predicatorului Jesse Custer dovedește cu vârf și îndesat că Garth Ennis e un povestitor de prima mână. Aici îți dai seama că absolut toate deciziile luate de-a lungul poveștii (de la replici aparent fără miză și până la personaje cărora nu le-ai înțeles prea bine sensul) au fost luate cu un scop precis. Toate firele se leagă, toate cercurile se închid, toate set-up-urile își dezvăluie adevărata valoare și cu excepția prea multor scrisori schimbate între cele trei personaje principale, sfârșitul e perfect.
Încă un debut excepțional. Silvia Dumitru n-o ia pe panta superfacilă, bătută și răsbătută a „traumelor transgeneraționale” pe care o iau atâtea și atâÎncă un debut excepțional. Silvia Dumitru n-o ia pe panta superfacilă, bătută și răsbătută a „traumelor transgeneraționale” pe care o iau atâtea și atâtea cărți scrise de autoare românce în ultimii ani, ci alege o poveste amuzantă și brutală, scrisă fără menajamente față de cititor, în care o să găsiți ceva proaspăt și nou....more
4,5/5* N-am citit ceva mai depravat de la „The Boys” (tot al lui Garth Ennis) încoace. Subiectul e excelent, personajele sunt toate unul și unul, aventu4,5/5* N-am citit ceva mai depravat de la „The Boys” (tot al lui Garth Ennis) încoace. Subiectul e excelent, personajele sunt toate unul și unul, aventurile lor demonice sunt memorabile, violența și inventivitatea îi fac cinste lui Ennis. Abia aștept finalul. Totuși, grafica lasă uneori de dorit. Coperțile sunt absolut diabolice, iar Steve Dillon nu desenează rău, dar plm... se putea mai bine....more
De multă vreme voiam să citesc „Y: The Last Man” dar nu l-am găsit nicăieri de cumpărat în format omnibus, așa că am cedat și l-am citit pe net.
În marDe multă vreme voiam să citesc „Y: The Last Man” dar nu l-am găsit nicăieri de cumpărat în format omnibus, așa că am cedat și l-am citit pe net.
În mare, mi-a plăcut. Povestea (sau mai exact, premisa: ce s-ar întâmpla cu lumea după moartea subită și simultană a tututor masculilor, mai puțin a unui tânăr cu nume shakespearian și a maimuței lui capucin) e interesantă și pentru o bună bucată din volumul narativ chiar te ține în priză. Acțiunea se mișcă bine, chiar și segmentele de info-dump sunt tolerabile, pentru că ești curios să afli ce și cum. Scriitura lui Vaughan e destul de bună, e alertă, se mișcă excelent printre numeroase referințe din film, muzică, literatură, istorie etc, și mi s-a părut că a surprins destul de OK și stilul femeilor de a se exprima. Cel puțin în engleză. Fiecare număr se termină cu un cliffhanger și așa am ajuns să citesc 1500 de pagini în 3 zile. Grafica e OK pentru o serie limitată, bine structurată în jurul acelor cliffhangere de care ziceam mai sus. Nu-i ceva spectaculos, la nivelul lui Bermejo, Lee sau, doamne-ferește, Alex Ross, dar peste media vremurilor.
Problemele pe care le-am avut eu cu această poveste sunt următoarele:
1. Ideea de bază a poveștii e una foarte bună pentru un început, dar pe măsură ce citeam mi-am dat seama că o să le fie extrem de greu să încheie povestea în mod satisfăcător, dacă merg pe o variantă realistă. Și am avut dreptate: deși explicațiile pentru moarte masculilor sunt numeroase (și fiecare personaj care vine cu una are pretenția că a lui e cea corectă), niciuna nu e satisfăcătoare. Nici pe departe. Unele sunt mistice, altele încearcă să o dea pe știință, dar toate sunt grăbite și par că vin de nicăieri. Niciuna nu e o revelație în adevăratul sens al cuvântului, ceva care să te facă să zici „ahaa, deci de aia... și de aia... ah, OK, are sens!” În fine, ideea e că finalul e dezamăgitor din aproape toate punctele de vedere.
2. E mult prea lungă. După prima mie de pagini, am simțit că au cam rămas fără energie, și au început să se concentreze pe tot felul de personaje și fire narative secundare. N-ar fi fost o problemă dacă măcar ar fi făcut ceva interesant cu ele, dar în final majoritatea se fâsâie și spiralează în tot felul de conversații neinteresante despre motivații-fantomă ce par a funcționa doar retroactiv, și pe măsură ce dădeam paginile a devenit foarte greu să-mi mai pese. Aș fi scurtat totul cu vreo 500 de pagini.
3. Revenind la grafică, îți dai seama urgent că asta e o carte desenată de bărbați pentru că absolut toate femeile arată de parcă tocmai au coborât de la un show Victoria's Secret, și (cu mici excepții) sunt și îmbrăcate corespunzător. Fără bărbați, multe se dedau la lesbianism (nu știu dacă așa s-ar întâmpla și în viața reală, dar uneori mi s-a părut exagerat prin povestea asta).
4. Tot legat de structură, o ultimă chichiță: prea multe deus ex machine și mult prea multe coincidențe. Cred că nu trece un capitol (din 60) fără să vezi cum protagoniștii sun salvați dintr-o situație de moarte de cineva care fix atunci se întâmpla să treacă pe acolo. Iar cât privește coincidențele... well, nici nu are rost să mă apuc să le enumăr.
A, și încă o chestie: cronologia seriei mi s-a părut pur și simplu de neacceptat. Ni se zice clar că toată povestea a durat 5 ani. Problema e că, 1. le ia mai bine de 2 ani să facă o călătorie pe jos din NY în LA (ceea ce google maps zice că n-ar trebui să dureze mai mult de 7 luni, în cele mai rele condiții, iar ei se mega-grăbeau, și la un moment dat călătoresc și cu un tren marfar niște sute de kilometri), și 2. Pe parcursul poveștii, cel târziu la finalul celui de-al doilea an niște femei dau naștere unor copii, dar la final, copii ăia sunt încă mititei-înfășeței, în scutece de bumbăcel, nu vorbesc, nu umblă, încă stau la țâță - ceea ce evident e imposibil, pentru că ar avea deja minim 3 ani, iar copiii de 3 ani... well, fac orice altceva decât să stea locului.
Toate astea (cu excepția lungimii) nu-s neapărat chestii rele, dar a fi vrut să le văd organizate mai bine. Pentru un cititor atent, încep să devine supărătoare după o vreme, dar majoritatea probabil nu le-ar observa....more
Loading...
