Dobre Cosmin's Reviews > Jurnal rusesc

John Steinbeck a primit aprobarea regimului sovietic pentru o vizită în URSS și, însoțit de un celebru fotograf, Robert Capa, au petrecut împreună patruzeci de zile de peregrinări prin orașele care se refăceau după război. Fotograful Robert Capa a fost prezent și la Debarcarea din Normandia, pe 6 iunie 1944. Avea să moară în Vietnam peste puțini ani, în 1953, după ce a pășit pe o mină.

Fiind anul 1947 ruinele Stalingradului încă zac în mormanele lor, iar oamenii trăiesc printre acele dărâmături. Moscova e austeră și neîncrezatoare, iar Kievul poate puțin mai deschis față de străini, prin curiozitățile localnicilor și desele întrebări despre americani. Tancurile inamice folosesc acum ca materie primă, care după topire se transformă în alte mașinării și tractoare ce vor lucra pământul.
Micuța Georgie, evitată de război, se deosebește ușor de vecinele sale prin deschiderea către dansuri, petreceri și mâncare bună într-un Tbilisi plin de viață.
Soldații armatei germane, prizonieri acum, au devenit figuri cenușii pe străzile Stalingradului. Îmbrăcați în aceleași uniforme, zdrențuite și murdare, sunt încolonați către locurile de muncă. Au devenit o armată fantomă, iar
localnicii le oferă o cruntă pedeapsă, îi ignoră și-i condamnă la uitare.

Peste toate aceste orașe și împrejurimi se văd din avion traumele războiului; tranșee, cratere, urme de gloanțe, copaci loviți și, odată ajunși la sol, găsesc drame în fiecare familie. În cele câteva zboruri peste URSS ale autorului, Steinbeck reușește să creioneze un crochiu al ființei umane sub cortina sovietică, departe de stereotipurile cunoscute acasă.

Bineînțeles că dincolo de cortină știm cu toții ce regim crunt ascundea Stalin. În spatele acestei potemkinade, jurnalul descrie oamenii și obiceiurile lor. Vizitele sunt mereu aprobate de la centru și nimic nu e lăsat la îndemâna sau alegerea liberă a autorului. Colhozurile, satele, orașele, fabricile, muzeele au avut nevoie cu toatele de aprobare. Până și fotografierea unor locuri trebuia să primească acceptul.

Autorul evocă existența oamenilor simpli, bucuriile și nefericirile lor. Dincolo de diferențele și stereotipurile inevitabile, Steinbeck concluzionează că oamenii vor același lucru peste tot, să își trăiască viețile în liniște, să zâmbească, să aibă parte de tihnă și să își hrănească spiritul prin religie, teatru și muzică.

Ce nu a văzut însă Steinbeck a reușit să vadă cu mult înainte Panait Istrati, cel care a crezut în socialismul marxist. A fost totuși mai puțin naiv când, după vizitele în URSS, în anii dinaintea războiului, a putut vedea iluzia ce acoperea marea utopie. A scris și el o carte pe care a numit-o "Spovedania unui învins" unde nu și-a ascuns amărăciunea în fața minciunii, sărăciei, cenzurii și tuturor aspectelor nocive ale regimului, unul în care el crezuse că va restaura demnitatea umană.