Ady ZYN's Reviews > Istoria Insulei

Timpul și memoria sunt refrene în jurul cărora Vodolazkin croiește istorii stranii și spirituale în același timp. Aici reușește să îmbine fantezia cu realitatea și rezultă o nouă dimensiune spațiu timp unde realitatea capătă o nouă formă. Istoria insulei este o istorie a unei lumi fantastice care se intersectează din când în când cu timpul nostru istoric. În îngemânarea acestor istorii găsim influența primului împărat roman, Augustus drept fondator al celor două dinastii concurente. Găsim totodată referiri la creștinarea acestui loc, dar regăsim în descrierea unui personaj feminin excesul carnal care nu lipsea femeilor din ierarhia puterii Romei antice — celebra Valeria Messalina, apoi, mai târziu, a Teodorei, soața împăratului bizantin din secolul al VI-lea, Iustinian I, dar și referire la perioada anarhismului rus de la sfârșitul secolului al XIX-lea premergător revoluției ruse din secolul următor. Întrezărim în paginile acestui roman o luptă dialectică între două moduri de a vedea istoria, luptă care subliniază contrastul dintre trecut și modernitate, dintre păstrarea tradițiilor și progres, între omul trecutului și omul prezentului. Dacă unul dintre păstrătorii tradițiilor medievale istorice se referă la istorie ca la un demers al omului într-o perpetuă zbatere morală (forța motrice a istoriei este lupta dintre Bine și Rău, spune un personaj la un moment dat) și de impunere a puterii în fața unei alte puteri, opoziția modernistă reformează într-un mod determinist în dauna elementului uman ghidat pe-o direcție axiologică; istoria este doar un rezultat impersonal al înlănțuirii cauzelor și efectelor impersonale. În primul caz, istoria determină starea de spirit a poporului, în ultimul caz, istoria rămâne rece la aspectul uman ce-și ascunde esența vădind doar o suprafață lipsită de profunzimi.

Cronicile acestei lumi, prezentate din trei perspective, devin o meditație spirituală asupra istoriei noastre, asupra timpului și al omului circumscris inexorabil trecerii lui. Autorul vorbește prin vocile acestor cronicari ca să completeze diverse părți ale puzzelului care compun narațiunea, pentru că fiecare are perspectiva lui asupra desfășurării timpului, fiecare are chiar timpul său propriu, diferit de al celorlalți. Rezultatul este o alegorie a schimbării paradigmelor istorice. Totodată îmbinând această alegorie cu satira, Vodolazkin atinge în numeroase puncte repere ale istoriei Rusiei, dar face și-un portret al societății omenești compuse din masele populare pe de-o parte și reperele fluide ale organizării statale stabilite de personaje mai mult sau mai puțin charismatice pe de alta — "o metaforă a istoriei statului în general. Poate chiar a istoriei universale."

În cele din urmă, romanul Istoria insulei arată fluiditatea istoriei, fragilitatea faptelor petrecute între oamenii trecutului, transpuse de oamenii prezentului, care, la rândul lor, nu conștientizează pe deplin că devin trecut și ei.