Andrei Tamaş's Reviews > Jurnal rusesc

John Steinbeck, una dintre cele mai proeminente figuri ale literaturii americane din secolul XX, este unul dintre scriitorii care, prin însuși felul lor de a fi, iau atitudine împotriva pragmatismului caracteristic școlii de literatură din care au făcut parte. De aceea, Robert Capa, fotograful care l-a însoțit în călătoria întreprinsă în Uniunea Sovietică în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, afirma că, de fapt, Steinbeck ’’este un sentimental ascuns în propria cochilie’’.
Asa-intitulatul Jurnal rusesc prezintă, panoramic, viața din Uniunea Sovietică, existența aceea ’’a lucrurilor mici’’ despre care vorbea Tolstoi în ’’Război și pace’’, atunci când încerca să caracterizeze poporul rus. Deși se observă intenția clară a autorului de a nu surprinde aspecte din viața politică, este -și pe drept cuvânt!- absolut imposibil să nu sesizezi un portret al lui Stalin de 100x50 metri ancorat la fiecare colț de stradă.
Unul dintre cele mai pregnante aspecte care se impun încă de la început este reprezentat de contrastul tragic dintre stilul de viață american și sobrietatea impusă de sovietici cetățenilor (aparent, un cod de conduită bine pus la punct): ’’Era ceva ce nu ținea neapărat de limbaj, ci de traducerea dintr-un mod de gândire în altul’’. Totuși, viața rușilor de sub bocancul comunismului nu se rezumă doar la Moscova (așa cum am fost deprinși a vedea lucrurile în urma citirii studiilor de specialitate), tot ceea ce este în afara capitalei păstrându-și nuanța aceea rudimentară cu care ne-am obișnuit la Gogol (de asemenea, Kievul și împrejurimile reprezinta un alt obiectiv căruia autorul îi dedică un întreg capitol).
Cea mai... literară (să-i spunem așa!) parte a jurnalului este reprezentată de descrierea poporului georgian: ’’Vorbeau despre georgieni ca despre niște supraoameni - mari băutori, mari dansatori, mari cântăreți, mari iubăreți și muncitori de frunte. Chiar începuserăm să credem că majoritatea rușilor speră că dacă vor duce un trai virtuos vor ajunge nu în paradis, ci în Georgia’’. Dacă aș putea alege acum o destinație de vacanță, aceea ar fi, fără șovăire, Georgia. Ce frumos e numai să-ți imaginezi confluența culturii occidentale cu cea orientală, darmite să te gândești că binețea poporului georgian este asemănătoare cu pacea pe care o emană Tibetul...
De asemenea, jurnalul a fost scris în preajma anului 1947, când Uniunea Sovietică încă nu își revenise după război, însă cu toate acestea, întreaga populație sovietică (sub ochii aparent divini ai conducătorilor săi), muncește pentru ca ziua de mâine să fie mai bună. Episoadele descrise în acest sens sunt numeroase, autorul afirmând chiar că ’’dacă a existat vreodată un popor care să-și tragă energia din speranță, acela e poporul rus.’’
Cu toate că am afirmat faptul că scriitorul care a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură a încercat să se țină departe de politizarea scrierii, sunt fragmente care condamna subtil regimul sovietic. De pildă, în Ucraina, la vederea ’’americanilor’’, un copil a alergat spre mama lui strigând: ’’Mamă, mamă, americanii ăștia sunt oameni ca noi’’, iar nervii lui Robert Capa, însoțitorul fotograf al scriitorului, sunt surprinși în scena în care trebuia sa ofere spre cenzurare rolfilmele pe care le făcuse: ’’Jumătate din timp Capa a pus la cale o contrarevoluție, în caz că se alegea praful de filmele lui, iar în cealaltă jumătate de timp s-a gândit cum să se sinucidă.’’
În fine, opera are o uriașă valoare morală, motiv care a tras greu, cred eu, la acordarea Nobelului în 1962: condamnă, atât din perspectiva scriitorului american, cât și din aceea a poporului sovietic, orice forma a războiului, îndemnând la înfrățirea popoarelor.

Andrei Tamaș, 16 octombrie 2016